Am încercat, am scris și iar am scris,
Am tot bătut mai cald să fie fierul,
Dar am rămas mereu l-același vis:
N-am cum să părăsesc “atelier” –ul.

Pe foaia mea se-ntâmplă foarte rar,
Vre-un cititor cumva să rătăcescă;
E versul meu ascuns de arhivar-
Decizia e totuși omenească!

Pe foaia mea se-adună șobolani
Și alte nedorite rozătoare…
Potecile se-opresc în bolovani
Și nu îmbobocește nici o floare.

Acoperă perfidă scrisul meu
O plasă de oțel bătută-n cuie;
Cum nu am scris nici haik-uri nici eseu
De ce să-l vezi, mai bine spui, că nu e!

Eu astăzi cu smerenie mă plec,
C-o fi un editor ori textierul
Și chiar mă rog: lăsați-mă să trec
În urmă să rămână- “ atelier” –ul!

Și de n-o fi, să nu-mi turnați gogoși
Despre nivelul “0” , ce grandoare!
Las “agonia” celor merituoși
Acesta este ultima-ncercare.

Să fie altfel, sincer, aș fi vrut-
Mă mulțumeam cu titluri fără stele…
Azi fără bucurie vă salut
Și mă întorc la gândurile mele!