o, așteptarea nu va înceta cînd ne vom vedea

n-am să pot ascunde că eu sînt omul vărgat,
omul bătut cu vîna de bou a așteptării

uneori îmi eram recunoscător pentru clipele în care mă înstrăinam de tine
pentru furiile false pe care le simțeam împotriva ta
pentru că puteam să mai respir prin așteptarea care ne despărțea;
alteori cînd te îmbrățișam
era un fel de spasm
ca un înecat care încă scoate aer din gură
ca un mort de foame care încă înghite în sec

nimic frumos nu avea așteptarea mea
în ochii mei se reflecta ceva din lumea din jur
și puțin din treaba pe care o făceam mecanic
dar în spate era perdeaua monstruoasă a așteptării, era
cataracta din ochii cîinelui bătrîn
mi-era imposibil să mă uit la cineva
imediat și-ar fi dat seama
ăsta așteaptă,
nu vă bazați pe el
e atins de aripa așteptării

așteptarea, accelerator de particule și groapă de mraniță,
căutarea umbrelor în carul cu noapte
așteptarea, zeci de mașini încremenite într-un accident monstru, asta e casa ta

știam că atunci cînd vorbim sau cînd ne scriem
urmele strategiei de supraviețuire pe timpul despărțirii nu dispar
cînd vorbești din interiorul așteptării
orice deschidere se plătește,
a doua zi ești mahmur ca după băutură -
tu aștepți, așa că stai la locul tău
dacă te apuci să zburzi mîine n-o să poți mișca un deget
fără să urli de durere, deci:
bine, am treabă acum, hai, mai vorbim,
la revedere

asta era,
nici tu nici eu nu mai puteam deschide ecluza
pentru că după ce celălalt ar fi plecat
cînd cuvintele lui s-ar fi stins
noi am fi muncit o noapte întreagă pentru a ne
baricada la loc împotriva potopului
ajungi să nu mai poți face asta
te dor pur și simplu toate oasele
și îi spui în gînd omului pe care îl iubești
de ce, de ce mi-ai rupt toate oasele,
nu cu supărare
pur și simplu ca să mai stăm de vorbă

nu știam dacă nu am murit așteptînd
dacă așa stăteau lucrurile, atunci așteptarea mea nu mai avea nici un rost
puteam să mă ridic și să plec
să-mi văd de moarte ca de o mică grădină