Nu zăboveam lângă râu amăgită – cunoșteam nemișcarea acestei eterne scurgeri;
ascultam doar un altfel de râu, nevăzut, dar la fel prefăcut, cum își mână străveziile clipe.
Mă împărțiră cele două râuri, și mă luară cu ele, domol la-nceput, prietenoase.
– Era o zi de odihnă… și mi se păruse firesc să mă opresc – de-odată pe ambele maluri.
Ce poartă se dete în lături atunci, năprasnic, și mi se-arată grozava vedenie
– când mă văzui în râul de-odată oprit, sticlind nemișcat, cum din răsputeri fug la vale?!
Fiece val, pe loc tremurând șuiera așezându-mi-se înainte,
fața-mi îmbătrânea alergând din oglindă-n oglindă,
crengi treceau ca prin vis deasupră-mi, aproape, boltite zadarnic.
Ah! unde trebuia să ajung tot ducându-mă din bulboană-n bulboană pe nerăsuflate?
Căci, Doamne! eram chiar acolo, gonind amețitor prin miezul neprefăcut al lucrurilor.
În strania albie-a timpului lunecam ca un țipar – și-am gemut înfricoșător, de plăcere.
…Din neînțelegere – vai – apele-atunci s-au umplut de zăpoare-nflorite…


(din volumul "Poeme" - 1971)