Îmi ard o viață-n sufletu-mi păgân
Și-mi plouă cu cenușa peste pleoape,
Păreri de rău își sapă greu un drum
Eliberând cărări de mult uitate.

Și-n flăcările ce se-nalță vii,
Avid pictându-mi în culori obrajii,
Ochii-mi zăresc pierdutele trăiri
Cum îndurare cer, să nu le dau uitării.

Mă-ncumet, palma slabă mi-o ridic
Să dau un ajutor, cazuta-n remușcare,
M-apropii ezitând, adânc inspir,
Nu pot să intru-n foc, mă arde.
Arde!

Cu mana-ntinsa rămân tremurând,
E prea târziu să sting acum văpaia,
În pieptu-mi liber țipetele plâng,
Gura-mi schimonosită le închide calea.

Ingenunchiez spăsită pe podea,
În spasme mă colindă disperarea,
În scrumul cald aș vrea să mă întind,
Pe corp să-mi tatuez pe veci culoarea,
De câte ori mă văd, să-mi scriu în gând:
A fost! A fost odată viața mea.