[Amen, I say unto you: The soul for which ye shall pray, if it indeed is in the dragon of the outer darkness, he will draw his tail out of his mouth and let go that soul.] - Pistis Sophia, chapter 128


Acest cer de care doar avem trebuință va trece,
împins de cerul pentru care tocmai avem întrebuințare.
Măcar lumina e neîmpărțită, deși se lasă în ființe ca și cum ar fi.
Se poate și să mai iasă lumină din altă lumină,
ca un ochi al ei.
Mergi așa cu lumina în ochi,
o treci peste oameni
în care nu poți să o pui.
Ei lasă loc unul în altul. Toate lucrurile lor se grăbesc spre
a se lipi de acele locuri goale și mișcătoare.
Să se absoarbă dară.
Învălmășeala dă adaos trupurilor
spirite ale cantităților pierdute,
mult mai încăpătoare.
Un imens amfibiu care poate trăi cu ușurință o mie de ani
ca apoi să pleznească peste ochii noștri de dinainte
putându-ne lua oricând înfățișarea.
Și împing această vedenie, că nu rămâne în mine puterea.

Dar de aici te pot scoate.
Uită-te la mine
dă-ți drumul în ochii lucrurilor noastre
ce zac crăpate sub picioare.
Acest pământ de care doar avem trebuință a trecut,
Împins de cerul pentru care n-am avut întrebuințare.