(Ben Cioglu ajunsese la poarta nouă.
Sclipeau, de undeva, diamante,
și-o muzică, nu tocmai nouă,
se-auzea din perdeaua de rouă.)

–- Cred că se ciocnesc sferele astea mici, – zise Ben Cioglu –,
din dragoste se ciocnesc, în dimineața plină.
Parcă plutesc prin inima somnului;
la orizont, o umbră verde poartă papuci zburători.

(Se întunecase de-a binelea.
Poarta strălucea mult mai departe.)

Ben Cioglu se trezi vorbind cu umbra din vis:
–- Aș fi pierdut minute bune în bostănăria cuvintelor
(iartă-mă, domnule Eminescu!),
dar am ales, – nu neapărat dintr-o voință excesivă –,
să nu mai pierd nimic.
- Dar ai avut ceva, ca să pierzi? –
murmura vocea din off.
–- Offule, sigur că am avut și am încă.
M-aș fi bucurat să ai și tu așa ceva.
–- Sufletu'! – continuă ăla.
–- Da, sufletul. Fără el, nu mai spargi,
ca pe bostani, cuvintele pline.
–- Sufletu'. Suflă tu, mai bine, în cornul ăla de lună,
până curg pe pământ sunete albe și reci!
–- Sufletul, offule, sufletul e o mare căutare.
–- Da, la mare căutare.
Dar de ce te mai miri în fața porții ăsteia noi?
„Bate și ți se va deschide” - zice o vorbă-nțeleptă.
–- Offule, până bat de trei ori, tu devii doar un vis.
Eu vin de dincolo
și-ncerc să dau un alt sens deschiderii.
Nu sunt pregătit să mă-ntorc.

(În vremea asta, vocea din off nu se mai auzea,
își luase papucii de rezervă și plecase.
Muzica încetase. Poarta s-a deschis și așa a rămas.)