adevărul este că nu îmi aduc aminte strada
unde primul tău fiu a scris cu degetul în pământ
despre o răscruce de vânturi
viața mea a fost construită din vorbele unui înger osândit în el însuși
iar în momentul când s-a revărsat pretutindeni
tu îți închipuiai cum ar fi trebuit să arate orașul
cum ar fi trebuit să palpite sub mâinile tale
cum gemea sau ofta când se lăsa vizitat de tot restul lipsurilor

doar ziua târziu oamenii din noi își părăseau sentințele
străbăteau marile cuvinte cu literele goale
să se atingă
să se convingă
să se bucure că sunt

ai vrut să le spui adevărul acela de care nu îți aduceai aminte
dar în cursul nopții cineva învârtea clapele pianului fără încetare
iar tu dispăreai și apăreai din monstrul acela de lemn pe care îl port în spinare
până ai devenit viciul meu

doar oamenii de la marginea străzilor ți-au spus că ești o artă

sorbită până la sfârșit
balena din piesa de teatru nu mai dorește niciun sfânt
cu degetele răsfoite în burta chitului
stă înaintea ultimului stăpân de eliberări necondiționate
de pe vremea când avea tinerețea cuvintelor în sete
ca o cameră îmbrăcată într-o altă cameră
ca un om dezbrăcat din alt om
unde tinerețea îi era o pagină cu virgule
descheiate în albul ochiului
până la discreție