ne-am amestecat într-un univers rece
răsucit, închis în pământ ca-ntr-un seif
pământul care te face să crezi, să vrei
atât de violent, încât ucidem ochiul, lumina
ca o ghiară
artifactul trecutului mort
ca un poem
canonizând
simțurile răvășite
în căutarea spirituală finală
ultima

stăteau cuvintele ca un viciu ascuns
pe marginea ruptă, neconvingătoare, indolentă
noi, în nebunia unei iubiri descheiate de timp
dezbrăcam sfințenia clipei sorbind irisul
coborât în fântâna dezamăgirilor vagi
îmbrățișez moartea ca pe-o apă vie

propria-mi poftă de viață e-un univers rece