în camera asta infinit de lungă
albă ca o noiță
se aude un ceas când mă aștept mai puțin
o respirație de om bolnav dărâmă pereții vecini
apropiindu-se

trenul care urmează
zguduie de ceva vreme dușumeaua

în camera asta infinit de lungă
pe un scaun
înconjurat de megaliți vii
abia am loc să clipesc

și iară se aude un sărut umed pe un sân acolo după sobă
ca un neuron izolat
în rest doar vântul