îți amintești
cum îmi așezam capul pe pieptul tău menit să înțeleagă tăceri
orașele creșteau copacii creșteau
eu rămâneam mică cât un bob de grâu

îți amintești
erau toți plini de viață prinși în generația iubirii
noi ne proclamam nebuni și râdeam zgomotos
cerul nu ne dăruise vreo soartă
doar stăteam așa întinși la soare
în văzul lumii nepăsătoare

îmi amintesc de prima zi neobișnuită
le spuneam tuturor deschide-ți porțile
mâinile mele nu știau să mânuiască
nu știau să cântărească greutatea cheilor
nici greutatea inimii
nici greutatea vieții