Să nu-mi spui mie pe nume, ci Gheorghe-al lui Þapu',
dacă după tine nu îmi pierd capu'
și nu-ți aud inima cum bate-n arpegii grăbite,
când îmi ieși înainte,
îți țugui buzele, de parcă mi-ai da un semn de plecare,
scoți pieptul la-naintare,
încât aș fi-n stare să te sorb într-o ultimă dorință,
să te-ngrop în ființă.
Uneori îmi pare
că aș fi doar un muc de lumânare
ce se stinge ușor
când sufli spre el fără dor.
Ori sunt, mai degrabă, parfum vechi în a ta batistă,
când, adorată artistă,
îți sufli nasul
și-ți grăbești pasul
să nu te prindă din urmă ziua de ieri
sau visele de nicăieri.
Rămâne aroma pe care-ai lăsat-o în gândul meu prea pustiu,
afară se face că-i toamnă; în suflet, mult prea târziu...
Aș fi putut să te spânzur de liră, să fii mai aproape de cântecul meu,
dar a venit, dintr-o baltă stătută, un zmeu,
ți-a suflat boare spurcată și de-atunci s-a-ntinat a ta limbă,
încât se tot plimbă
printre sunete ca un virus strident
și dement.
Am rugat albinele să te-nțepe de trei ori,
până dragostea îți iese prin pori
și vei mirosi doar a floare de crin
uitată-ntr-un scrin,
ca o poveste de demult, când apele nu se-ntâlneau decât pentru schimburi de pești,
iar tu mai știai să iubești.
Au venit și peștii, mi-au promis c-au să te-nvețe tăcerea,
în bule de aer să-ți ascundă plăcerea
de-a te pierde în vorbe de fiere,
camuflate în pelerine de miere.
Și câte suflete n-aș fi rugat, însă tu ai ales altceva...
Va veni și clipa când un oarecine sau cineva
are să-ți aducă aminte că nu-i bine să ascunzi în pelin
și-n surâsu-ți felin
întâmplarea de-a fi iubit prea puțin.