Rupi o scândură din paravan,
o faci țăndări,
aprinzi cu ele un foc.
Apoi chemi un fluture de smarald,
potrivești penița în poziția mirării
și te miri,
așa, ca prostu'
când dă cu flit
unor unde triste revărsate din bucium,
pe care le simți până-n sinusuri,
cum o adiere a morții
lunecând printre sunete vii.
Nu este aici vreun demers ezoteric,
nici iluzia că ești
vreo țandără îndepărtată de trunchi.
Nu știi să sari decât atât
cât îți este vremea,
dintr-o latură în alta,
și din izbire afli
că vânătăile și cucuiele
sunt peceți ale cerului
impregnate în piele,
iar vindecarea presupune
ieșiri permanente din sine.
Urmează recompunerea țăndărilor
într-o altă alcătuire,
după chipul celui ce-a dat
măsura înaltă a suferinței.
Asculți același bucium tumultuos,
într-un geamăt de stele.
Paharul e plin.
După colț,
un Iuda își numără arginții.