- Poate nu o să crezi dar nu sunt niciodată singură.
Cuvântul mă poate înflori prin zăpezi,
poate iubi pietrele în argintiu,
poate număra țipetele, oasele, iepurii de turtă dulce...
el vede chiar două semilune
și respirarea lui merge mândră ca o cometă cu gât de girafă
cu rost sau nerost, miroase în rostire a revărsare
ca o deltă răsărită din piept,
ca o revelație, un noroc cu ochi prin care vezi mai mult decât se cuvine...

El mă întreabă uneori:
- Unde te duci?
Iar eu mă împiedic ca apoi să mă dau de trei ori peste cap
până sunt rotundă și fierbinte ca soarele, apoi zic:
- Treisprezece e cu noroc!
Mă ascultă vrăjit, încât se preface în inorog alb și mă poartă printre stele...
- Stelele sunt toate cu noroc, nu știai? îmi șoptește dulce...
- Și privighetorile sunt modeste ca vrăbiile, îi răspund...
- Da, da! omizilor le cresc aripi...
Apoi îi arăt ce profil frumos am:
cu umeri fulgere, sâni lăptoși
genunchi nemărturisiți pământului...

El îmi așează libelule la masa de prânz
- Mai sărează sâmburii și mănâncă flamando!
Ah! n-o să mai admirăm râul în zona peșterilor și-a liliecilor stol
singura mea salvare ești tu, adaugă...
- Nu știi? Iei chipul și asemănarea tuturor
nu sunt niciodată singură îi răspund.