Ai zâmbit și viața mea s-a primenit în verde,
adăpându-și fericirea din izvorul privirii tale.
Ai oftat… am tresărit
și cerul și-a slobozit zăgazurile îngijorării,
peste ziua sufletului meu, obișnuită să traiască
după cadența respiratiei tale cotidiene.
Când vei înceta să respiri, voi înceta să exist.
Ești timpul meu, picurându-și nădejdea pe destin
în ritmul bătăilor inimii mele flămânde.
Ești vârtejul-alint în care m-am lăsat îmbrățișată,
sperând, în gând, într-o eternitate.
Nu te-am visat… te-am aflat dintr-odata
și m-am dăruit ție cu frenezia șoaptei de iubire
picurată în ureche în nopțile fierbinți.
M-ai primit în îmbrățișarea ta,
m-ai pictat în suflet-pereche
si mi-ai izbăvit pasul de căderi și nevoi,
uneori de mine însămi…
Apoi ne-a copleșit viața și ne-am rătăcit de noi.
A fost frig si ploi, eram însingurați și străini
pe câte o cărare îngustă, în mijlocul lumii dezlănțuite.
Viața arunca în noi cu pietre.
Ne-am târât umbrele nevinovate
printre zăbrele, sfidând limitele cu incrâncenare.
Dincolo de vreme, sufletele noastre orbecăiau în întuneric,
unul fără altul eram infirmi, eram pierduți.
Ne-am regăsit obosiți, într-un târziu dureros,
cu sufletele amprentate pentru tot restul…
dar împreună mai înțelepți.
M-ai primit iar în îmbrățișarea ta,
punându-ți sufletul pavăză în calea căderilor,
cu câte un suspin pe buze de câte ori
gândul îți picură în suflet zvonul neputinței
de a-mi ocroti trecerea.
Ești mâna care îmi arată drumul,
în clipe ce nasc îndoieli și ridică întrebări,
ești mângâierea care-mi alină sufletul,
de câte ori îl îneacă amărăciunea,
ești zâmbetul care-mi luminează ziua,
născând inceputuri din orice urmare,
ești norocul și lacrima zămislite de destin
ca să-mi tămăduiască neîncrederea în ziua de mâine,
spălându-mă de păcate,
ești pulsul unei vieți ce se vrea trăită frumos,
ca frumosul veșnic din inima ta ...
ești doar tu.
Potrivește-ți răsuflarea după raza dimineții,
caci de vei inceta să respiri, voi înceta să exist!