Departe, acorduri de pian –
al cui oftat se aude?
Poate vreo domniță părăsită de cavaler în toiul nopții.
O, nu, e prea desuet!
Vreo mamă așteptându-și fiul?
Ori poate, singură, floarea de colț?
(La ce bun atâta frumusețe?)
Vreun copil visând s-ajungă la soare? -
Tăiate-i sunt aripile.
Vreun călător obosit de drum lung,
Ori poate bătrânul visând sub cais,
peste care toamna vine pe negândite.
Sau omul de zăpadă
trăind încă o iarnă degeaba;
Sau poetul sătul să tot cânte luna;
Ori poate tristețea florii soarelui la apus.
Ori căpitanul de cursă lungă
neîndurându-se să sară de pe corabia
aproape scufundată.
Sau cine știe, ar putea fi
vreo statuie într-un parc părăsit,
gândind la tristețea nemuririi;
Sau lucrătorul construind,
întrebându-se la ce-s bune zidurile.
Ori poate chiar tu, de departe,
de mult prea departe,
ca la o cină de taină
în care se schimbă doar trădătorii.
Departe, acorduri de pian –
al cui oftat se aude?