Știu că ai plecat chiar în momentul în care eu
am ajuns la tine
tîrziu,
veneam să-ți mângâi micile bucurii,
să te ameninț cu moartea apoi cu moartea ei,
totodată
veneam să mă plângi,
pentru că nu mai văd, nu mai aud, nu mai cunosc
vreo scăpare și nici nu mai am nevoie de ea

și totuși ne-am iubit,
sau poate tu ai fost curios,
iar eu foarte frumoasă

s-au iubit venirile cu plecările,
au devenit gemene,
s-au îngrășat
chiar,
au îmbătrânit câtva timp
cât eu așteptam la fereastră, iar tu
cărai în spate geamul închis,

erai un monstru mare,
iar monștrii iubesc mic, mic, mic

știu că ai plecat chiar în momentul în care
eu am deschis fereastra și am pus câțiva nori
pe urmele tale,
am crescut lalele și am așteptat scrisori,
mi-am trezit păpușile din somn
la viață,

știam că așa vei veni,
cu prețul onoarei, să le aduci rochii albe, apoi
să le arunc, să le tai, să le spintec
și să-ți spun,

mai bine,
mai bine fără inimă,
să strângem patul și să ne luăm de mână
pentru o altă ultimă oară,
căci
am eu această pretenție banală, absolut feminină,
să le fac pe toate de un sânge pustiu.