Când mă regăsesc în abandonul tău de ocară,
o ancoră mă prinde de gât și mă trage
spre un țărm abrupt
pe care se rostogolește cerul.

În tine nu există nicio funie
pe care nebunia mea să urce,
doar niște ochi topiți ca smoala
care curg în adânc
de se învolbură valurile.

Marea e în revoluție de moarte,
pescărușii țipă a pustiu,
de teamă
mi se surpă cuvintele în gură,
le înghit, scap teafăr
și nu-mi vine să cred.