tot ce n-am
și tot mi-ar mai trebui
să înțeleg cum țipă lumina
în ochiul nevăzător
furișându-i culorile vieții în sunete
ce urcă scărița urechii
de la unghie până la crepuscul
cum mâinile oarbe strâng licărul în pumni
pipăind cu înțelepciunea fiecărui gest
cât dintr-o dragoste-i rămâne adevărată
cât înveliș sfâșiat după o inimă
este așternut suficient
pentru lumină să intre
sau de câtă culoare verde mai are nevoie
pentru a grăi în conștiința-i albă
veșmintele timpului
de le-aș avea cambrate pe talia cunoașterii
să le desfac nasturii adevărului
închinându-mă anotimpurilor
cu psalmii înscriși pe portativul luminii
la fel cum pipăitul obiectelor
execută reverență-n fața întunericului
lunecându-i pe orbită
ca luna-n somnul nopții
stăpână
și moartea de-aș avea-o-n brațele mele
iubindu-mă ca pe o fragedă copilărie
nu m-ar opri să iubesc viața
din teamă să nu compromit cu obsesii
cearșaful iubirilor
devoalându-se instant
când lumina ar țipa
să mă vadă

11 august 2014