astăzi când mă întorceam cu trenul de la dunăre
10 minute a stat controlorul în fața mea
până să îl recunosc să îi dau biletul
aveam impresia că este o statuie în ploaie
și trebuia să o ocolesc cumva ca să ajung la un adăpost
antiatomic

a zis că sunt blatist și-a chemat colegii prin stație dar
până să vină ei eu mă dezmeticisem încercam să nu plâng
să nu leșin să nu vomit

m-am speriat rău
oare ăsta este începutul de alzheimer?
am așteptat până când trenul a ieșit dintre munți și
am sunat-o pe bunica
(a murit de alzheimer secole de-a rândul)
mi-a spus să stau liniștit ea a fost urmărită de
tipi de la securitate de extratereștrii de
președinți de stat nu am de ce să îmi fac griji
sunt doar obosit și mă deplasez mai greu prin timp
atâta tot
la final mi-a transmis salutări de la mama

spun sincer onorată instanță
nu știu cum am ajuns acasă după ce m-am dat jos din vagon
mai țin minte peronul lung o foaie de ziar acoperind soarele
bagaje luând-o la sănătoasa pe scări

întunericul ăsta cine l-a pus aici în jurul patului
printre miile de corpuri de mobilă iluminate de amintiri?
nu-mi mai aduc aminte de nici unul dintre pereții ăștia dolofani
nu știu nici cine este femeia asta în brațele căreia m-am trezit
și pe care o iubesc