Mă trezesc în toiul umbrei, hăituit de-același vis
Ce făcutu-m-a într-o seară să tot cad înspre abis...
Și mă simt cuprins de umbră, strâns legat și când respir
Și-orice fac, mă zbat, nu-mi schimbă aerul de cimintir
Dar în tot cuprinsul negru simte drumul că îl pas
Iară eu îl simt cu pietre ce-s picioare de compas
Și-s încinse dar le-ncinge pasul meu când le atinge
Și-apoi, desfacandu-mi pieptul, chiar și piatra mea mă frige.
Închid ochii... cum în lume de-ntuneric e–ncolțită
Cea lumină de pe urmă care-n zori va fi găsită...
Forme pline, certitudini și speranțe încarnate
Ca-n Geneză stau ascunse, așteptând a fi create
Nu mai mișc... în întuneric eu pe mine-s de jertfit,
Parc-aș fi un fir de iarbă pentru lama de cosit...
Când, de-odată, se aprinde acea sfera de lumina
Ce trăiește-n necuvinte într-o formă celestină
Și-înflorește ca un lotus într-o mie de petale
Revelând perla corolei și lucirile-i radiale.
Eu o mușc și-o–nghit și-ndată totul mi se luminează,
Simt că nu-s singur călare, simt iar calul cum nechează...
Ies din mine flăcări multe parc-ar fi aripi de iad
Dar lumina ce mi-au dat-o, m-a făcut iar să tresalt.
Umbre dese cunoscute zbiar-acum neîncetat
Căci lumina mea le este ghilotina de la cap
Iată-în față mea stă totul, tot ce n-a fost revelat
Iar deasupra mea stă bolta ce demult m-a alungat.
Eu privesc floarea-mi în ochii-i cum pe sine se despică
Iar iubirea ei ca spinii chiar de mine-o crucifică...

Și-astfel se deschide poarta Orientului cel așteptat
Ce din negura tăcerii numai mie mi s-a dat…