Privirea se leagănă încet pe drum;
aud cum ochilor tăi le picură uneori umbre.
Așteptarea în care mă pierd ne macină cuvintele
ce plutesc într-un naufragiu de valuri surde.
Ceața o simt ca pe o perdea trasă în fața inimii...
dincolo de fereastra asta din țesut și-au scrijelit
frunzele pe trotuar chipuri date la licitații.
Tu nu mai apari- devii mirajul în care îmi voi petrece secolul
alunecând spre clipa ultimei trepte, singura oază
când te voi privi din urmă.
Aroma pe care o purtăm are nuanța efemeră a unui alt timp,
câtă tandrețe se ascundea printre vorbele cusute
atât de fin pe piele...
Acum, tăcerea îmi stă în palme și-mi descoase
povestea în care noi vom muri de singurătate.