eu nu mai cred în iarnă în blana ei de vulpe argintie pe gâtul năvodariului
de unde să se pricopsească el cu o astfel de haină
orașul meu parcă poartă coșciuge pe umeri de-ar fi căzut și ultimul avion cerul
are ceva vechime și oricâte revizii meteo ar fi suportat nu mai este ca la începuturi
limpede în ochii unui nou-născut în iubire î(m)i simt sufletul
unii ar vrea să intre ca-ntr-un hangar cu miros de uleiuri grele
plouă de parcă ar vrea să dea de băut celor arși de vii
cenușile acoperă gropile sortite să ne iasă în cale pe drumul în viață
suntem într-un noroi din buză la tălpi se construiește într-un trup obosit
uniforme epoleți grade cam asta împodobește creanga de pin artera principală pe unde și
visele noastre dacă inima ar strânge toate astea ca într-un globuleț
singurul din pomul de iarnă orășenesc
câțiva străini se adună să facă poze o boală cetățenească de pus la panou

(mie îmi) plouă
este ca și cum ai cere cuiva să te iubească împotriva voinței lui

(11 dec. 2014)