Abia cînd întunericul mușca din zi
am început să împachetez gândurile fără tristeți
și am plecat cu ele să le împrumut.

Noaptea se dădea peste cap, nu voia nimic,
aștepta să-i fugă stelele din buzunare,
luna își scuipa în sân să nu dea de vreun pocinog
și se ascundea sub norii lăptoși.

Venea dimineața
vedeam cum se deschid toate visele și dispar în uitare
cu tăceri coborâte pe scări de bumbac,
oamenii se grăbeau să intre în malaxorul activității
odihniți și atenți la detalii.

Într-un târziu
mâinile mele prelungite în lucruri
mă priveau cu ochi de broască țestoasă
ori de pasăre mută, fără aripi
cum mă zidesc într-o coloană fără sfârșit.