eram aproape copii
nu făceam politică
mergeam mult pe jos
de la cantină ne întorceam flămânzi
adormeam cuminți în biblioteci
cu capul pe cărți de filosofie
la teatre intram pe gratis
profesorii erau blânzi cu noi
niște studenți frumoși și triști eram
atunci am învățat să cioplesc piatra
sărutul îl știam deja de mult
pereții mansardei erau plini cu versuri fugare
și portretele tale toate cu un surâs arhaic
ceaiul îl beam fără zahăr pentru că zahăr nu aveam
în timp ce ascultam rahmaninov tu plângeai
eu priveam pescărușii deasupra orașului
în vacanțe ne despărțeam
eu plecam în orășelul meu de departe
pe atunci încă mai trăiam într-o șatră
tata avea mâinile mari și aspre ca scoarța de stejar
și purta cisme din piele tot anul
mama avea mâinile frumoase cu degete lungi și subțiri
avea călcâiele crăpate și tari ca de piatră
ea umbla desculță toată vara până toamna tărziu
mama era legătura noastră cu pământul
eu îi iubeam pe amandoi deopotrivă
însă mai mult mă găndeam la tine
apoi au venit soldații și ne-au luat pe toți
cu cai cu caini cu viori cu busuioc cu ierburile de leac
și ne au dus ne-au tot dus
toamna n-am mai venit la scoală
și tu m-ai așteptat un anotimp
până când cineva ți-a spus să nu mă mai aștepți
că m-am însurat și-am plecat în lume
cu o căruță albă cu cai albi și plină de flori albe
cu o fată din altă șatră neasemuit de frumoasă
apoi a mai trecut un anotimp sau două
și tu ai început să mă uiți
și tu ai început să mă uiți