Catifelez o Giselă,
dar vine acul și-mi strică opera,
lasă un șir lung de ațe,
ca după fiecare insucces,
când îți trebuie alte operații,
cu alte necunoscute.
De-acum, totul rămâne în atingere,
nu în sunete stoarse de culoare și înăbușite
între vremelnice zgomote.
Aș trece la o altă Giselă,
dar acul se apropie de capătul operei
să-i dea înțepătura finală.
Dintr-odată, acul devine invizibil;
cumva, și Gisela,
pe care nu mai poți să o storci de-amintiri
ca pe o rufă purtată-ndelung.
În decor, se-adună mâțișori și pisici deocheate.
E-o liniște din care doar capătul își extrage culoarea.
Catifeaua ba e roz, ba e neagră;
atingerile sunt doar puncte ce vor lumina mai târziu.
Un haidamac se apropie,
dar nu mai e nimic de povestit.
Rup șirul. Rămâne doar un punct suspendat
în aerul obrăznicit al textului.