eu cred că cele mai frumoase flori sunt florile de cadavru.
florile acelea albastru-vinețiu ce înfloresc pe pielea mortului
florile acelea care prin tăcerea lor spun atît de mult, atît de adevărat
atît de cumplit și de concret.
ai murit, spun florile astea și refrenul ăsta e cel mai dureros cîntec
pe care ai să-l auzi vreodată.
îmi aduc aminte de tine, și îmi aduc aminte de florile tale.
un buchet atît de rece pe care niciodată
n-aș fi vrut să-l primesc, dar a trebuit să-l țin măcar o dată în brațe
și am simțit parfumul acela înțepător, parfumul acela
cu o mie de spini înfingîndu-se în mine.
trebuia să ne fi făcut o fotografie atunci, să mă vezi doborît
sub greutatea buchetului acela uluitor de frumos,
să fi văzut ce strălucire aveau ochii mei îngropați în petalele
albastru vinețiu.
să fi văzut tremurul fin al mîinilor ca atunci cînd te îndrăgostești
de o necunoscută în care viața pîlpîie ca un neon consumat
după ce a lovit-o mașina
și parfumul ei se prinde ușor de cămașă, rămîne în ea
și după 100 de spălări.