prefer un anotimp
care să nu mă cunoască,
să nu-mi știe mersul, să nu-mi știe ora la care mă întunec,
să doarmă într-un colț al camerei,
respirația lui să fie o formă a alienării,
tandră, șuierătoare, precisă

unul care să tacă,
să tacă tot mai chircit,
ca îngerii care greșesc și nimeni nu vrea să îi ierte,
(taci, taci cât poți tu de tare,
cu mâinile, cu picioarele, cu tot ceea ce te dilată),
în timpul ăsta, extrem de atent,
curăț lumina de pe oase
până va dispărea, în cele din urmă

(nu există sărut de noapte-bună,
ne spunem, pur și simplu, adio,
tu dormi în partea de lume în care nu mă regăsesc,
eu sunt cel care dilată frica, o expectorează,
noaptea mea e o peșteră din care au fugit liliecii)

prefer un anotimp
în care disperarea să fie numitorul comun al tuturor oamenilor,
al tuturor măsurilor, lucrurilor, faptelor,
asta îți spun,
lua-te-ar dracu,
să fie un fel de ieri care să ne copleșească,
să fie seară, să fie dimineață,
să plouă, să nu plouă,
să pleci, să pleci iar,
în același timp un urlet difuz
să curgă direct din tavan,
el e cel care ne acoperă și ne satură, în sfârșit

să vorbim
despre ce anume ne face atât de singuri,
până unde
și de câte ori,
atât ne-a mai rămas,
nu există sărut de noapte-bună,
doar o întunecare din care nimeni nu a reușit să evadeze