mama țipă
să-mi iau cheia
cheia mea nu are niciun lacăt –
ce dacă
lacătul tatei a ajuns pe fundul sticlei care
cuantic mușcă din vin
vinul
liturgic îmi cântă
să nu mă întorc
femeia
un fel de lumină-rană
îmi șterge cu sânii oricare încotro...
în lemnul chitarei subțire revolta-i uitată
urechea lesne devine teasc și mormânt
toți nervii mei emigrează, intermitente coloane de refugiați
pustiul rămas lățește ecoul țipătului mamei –
da, o am, încetează, iată cheia, ia-o înapoi și așa
bălăngăne ca un mușchi în plus, ca un nod și ce?!
rugina crucii tale e unica pâine?
– tată, tu nu zici nimic?... –
singuri mai suntem!...
icnetul pietrelor sub tălpi nu-i a supunere ci doar
fals prohod identic primului scâncet
femeia crezută a mea deja este mamă
mama crezută a mea demult e-un sunet prea-nalt
doar Tu, Doamne, Tu mi-ai mai rămas
lacătul
și stropul de vin