ai vrut doar să îmi disprețuiești neplecările către tine
ai venit
mi-ai sărutat obrazul
(dreptul întotdeauna dreptul întâi)
așteptarea înșelată îți spunea: pleacă!
și numai neîntâlnitul din mine îți cerea tremurând:
doar o clipă rămâi…

era atâta spaimă că până și toamnei i se făcuse milă
îmi învelea pomeții în frunze cu rujul șters
țesuturile noastre deveneau limfatice
ca și cum ai tăia de pe foaie
ultimul vers

într-un copil mare s-a ascuns un copil mic
probabil
că ai gândit
(de ce aș duce acasă o matrioșă)
ți-am văzut gândul subțiat ascuțit
ca o gură de femeie neînduplecată

țiganii vindeau buchete albe de porumbei
(îți amintești
parcă erau crini în cupe de câte trei)
dar îmi spuneai că tu ai mai văzut și înainte
părea că seara e o groapă care se sapă la mine în minte
cu amintiri de hârleț

de câte ori râdeai îți cădea inelul
de chei
nu te apleca să le iei (și-așa nu e nimic
de descuiat…) – târziu
DEJA
eram beat de părul tău de coniac
sau poate mi-ai înfipt în inimă un ac al despletirii

părea că merg pe valuri de pământ
mă chinui să-ți privesc în sufletul adânc
de lumânări sau poate numai degetele ți le strâng
și-mi ard sfârșitul