nu mai simt de mult lipsa oamenilor
în locul lor sunt pereții cu poze
uite acolo eram chiar veseli
ca orbii care sunt fericiți în întunericul lor
și-ar fi răvășiți să vadă cumva realitatea
mai neagră decât ar fi putut-o închipui
s-ar speria de propriile chipuri în oglindă
și-ar descoperi prima oară gelozia
în locul lor e porția de tristețe din orice ating
starea de sfâșiere a unui suflet inert
de păianjen prins în țesătura lui cea mai fină și prin care
nu aș mai putea privi cerul împărțit în soare și nori
care să marcheze dimineața cu miros de femeie părăsită

în locul lor e un gol pe care îl umplu cu
ghemotoace scrise cu tot ce am așteptat să mi se întâmple
lucruri aruncate la coșul fiecărei zile nimerite ca la un campionat
învingătoare mereu singurătatea

nu mai simt de mult lipsa aerului nu mă mai sufocă
dezamăgirile vieții le-am aruncat ca pe cheile de
la poarta iadului iluziile grăbite să prindă oamenii din urmă
se uită insistent spre fereastra mea cu perdele trase
de gânduri

lipsa ta este sfârșitul care mi se pune pe suflet
așa cum unui copil pata pe o păpușă din lemn
caraghioasă