Mă dor ochii de-atâta lumină,
Îmi arde încet retina opacă,
Anotimpuri uitate îmi plâng de milă,
Că trupul și mintea-mi îngheață.

Mă mângâie toamna cu bruma pe frunte,
Își scutură giulgiul și-nalță potirul,
Să-mi picure vinul, viață pe buze,
Din vene să-mi sece pelinul.

De iarna îmi săpă bârlog în pământ,
Mă las dezgolită de gânduri și vise,
Trezește-mă tu, din somnul profund,
Când zilele-s lungi și nopțile scurte,
Când viața e mută și soarele-i blând,
Când nu mai sunt regrete, să mă-nfrunte.