Sunt nopți când nu mă-mbrățișează somnul,
Nu-mi picură pe pleoape stropi de plumb,
Doar luna nătângă, îmi ține isonul,
Că-mi paște durerea în suflet și-n gând.

Sunt zile când mă însoțește teama,
Că spun destul dar nu e de ajuns,
Trăiesc înghesuită într-atâta lume,
Dar nu m-aude nimeni, n-am cuvânt.

Sunt clipe când mă doare disperarea,
Că moartea, respirația o să-mi ia,
N-am rădăcini și cine-o să jelească,
De n-am să las nimic în urma mea?