de o vreme tot aștept toamna
nu vine și
mă simt singură
în lipsă
vorbesc despre mine la persoana a treia
am nevoie să fiu acoperită atunci când
descopăr atâtea lucruri intime n-aș vrea să
fiu arătată cu degetul
compătimită invidiată
luată drept model într-un sens sau altul
de la o vreme timpul se face că trece
când
îl apropii de stern simt cum
o apă stătută mult prea caldă intră prin vene
se strânge în inimă ca-ntr-un rezervor
înțeleg tristețea frunzelor trișate
căzute doar de formă
așa de dragul unui clișeu („covor de frunze”)
nu, nu e „toamna aceea frumoasă”
nici gând
doar un sentiment stagnant interminabil
o iluzie optico-auditivă
un pocnet în urechi
senzația de sânge în nări
starea aceea de greață care
-mi înlocuiește oxigenul cu
duhoarea unui muribund