parc-am postit prea mult
de când mi-ai împrumutat buzele
dulci-amărui
să croșetez din ele săruturi
și porți către răsărit

și cât de minunate erau drumurile
pe care pașii tăi înfloreau inimioare
de le număram ca pe mătăniile
de la gâtul primăverii care ne-nsoțea

cât mă fascinau
botinele
și glezna
și coapsele
ciocolata fină cu lapte
de la mijlocul trestiei de zahăr vanilat
și sânii cu gust de caramel
m-au făcut să mă rotesc dezorientat
deasupra cuibului tău mai multe zile
cât am suferit când te-am gustat
simțind că ești a mea și nu-mi aparții
cât am suferit când am plecat
amanetându-mi inima pentr-o veșnicie

te-am păstrat
acolo
pe altarul unde arde și-acum candela
aprinsă cu scânteia buzelor
ciocnite în zbor spre ultimul sărut
cât de aproape ai fost
te mutaseși în mine
cu tot așternutul sufletului tău
și n-am știu să mă bucur de primăvară
s-o ascund în buzunarul de la piept
și să dispar fără urmă

azi simt palmele soarelui
ca pe degetele tale
mângâindu-mi omoplații ninși de vreme
încerc să te ating
dar dispari ca un abur
pe care nu mă satur să-l inspir
ca respirația unui anotimp
plin de magnolii
și nu pot decât să-mi amintesc
să plâng
și să șoptesc

et in arcadia ego