Ma-ntuneca lumina efemera,
Iar palcuri de copaci uscati ma cheama
Sa fiu ce tu imi interzici,
Sa simt ce tu mi-arati ca nu mai trebuie sa simt.
Ma-nchin in casa austera
In care gandul tau se chinuie sa reinvie
Ceva ce-a fost sau ce ar fi putut sa fie.
Nu-mi trebuie nimic din binecuvantarea razei tale,
Iti pun oglinda-n fata,
Caci eu n-am vreme sa orbesc.
Te-as vinde demonilor ca sa-i luminezi,
Ti-as presara in suflet flori si nemurire,
Dar ai muri de plictiseala unei vieti cu tine
Si cu praful tau prea sclipitor,
Te-ai pierde intr-o gaura de prea mult zambet
Si-ai alerga nebun in cautarea unui nou apus.