Lumea privită prin fereastra cu gratii metalice,
cu femeile ei otrăvite, cu falsa încredere în sacru
și mica hartă pe care cauți un loc liniștit
pentru o durere mare, ne mai dă, iată, o lecție.

Numai copacii în floare aruncă un pic de culoare
în camera aceasta cu paturi scurte, pe care
adormim pentru totdeauna, cu un regret colosal
că nu am trăit plăcerea de a ne culege laurii.

Și cum să le spui, celor vii cu trupul, că poezia
nu e libertate, poezia e dictatură pură. Sau măcar
cum să o scrie fără sânge, fără pierderi,
fără a genera dezordinea și starea amară de puțin.

Lumea privită altfel, prin fereastra cu gratii
de fier, cu femeile ei uimitoare, cu bărbații ei
impunători și curcubeiele dimineților proaspete,
e lumea care îți pune lanțuri și în care vrei
să rămâi. Tu ești cu mine aici, dar încă poți refuza.