Și uite, Maniri, că aerul s-a-mblânzit,
fi-ți-ar zâmbetul pe gura mea să-ți fie!

Te-aud culcată-n mine cum respiri beteală,
pe degete mă numeri, pe tâmplă inelarul schiază,
în osul său pocnesc obezii fluturi,
și cerul se clatină ca verdele topit
și verdele topit sculptează planoare-n ochii tăi,
lua-te-ar zborul meu să te ia de mirată!

Și unde mai suntem, amețito,
când toate ale tale nu sunt decât acolo,
decât acolo unde ale mele sunt,
decât acolo unde roșul rostogolește
dinții de lapte?


Tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm –
doar atât să mai răspunzi, doar atât să mai întreb,
lua-te-ar nemurirea să te ia!