Un pod de casă în care m-ai dus
într-o iarnă fiindcă locuiai acolo.
Știi că e vorba despre tine,
despre ultimul meu București,
aveai atâta savoare țestoasă a)
cât două porții de ave păstrate sub sare b)
urcam pe niște scări în colimason
și atunci știam că sunt zvonul
care din urechi îți ajunge la creier.
Și camera mică. Și patul barză
în care nu aveau loc toate organele noastre
și ne trezeam aruncând pe geam
câte un ficat, câte o splină,
plesnind trecătorii părintește
fiindcă unde dăm noi crește carne
iar ei oricum au bani doar de legume.

*

Preafericit mă simt aproape patriarh
șobolănind în unda telefoniei mobile
un fel de radical din socrate și
căderea castanelor. Înțeapă. Pun ace
acolo unde trebuie, unde e dat un
înconjor căldurii și candorii
țurțuri de sângerete cad, cuțite
cu pralină interioară. Toate acidulează
sentimentul beției înainte de moarte
în punctul critic când înțelegi că
Dumnezeu nu cere C.V. –uri.

*

Puzzle franciscan, potrivirea
pâinii cu apa, a accepta evlavia
de afară, dopamina. Ce te scoate din
trup și te înstrăinează. Nu îți uiți
totuși adresa. Nu ți se ia cheia,
dar dinții de sus se închid atunci
în dinții cheii. Cei de jos sunt
uneltele zvonului.

*

Te-am visat un foton
în Roma lui Fellini
și te-amânam cu ochiul ca să
mi-l odihnesc în tine în ultimele
momente de ambră când se termină
afacerile isoscele și din cufărul
transportat între retină și creier
nu mai e nimic decât ziua de ieri
a zilei de mâine, ora exactă,
fracțiunea de secundă, fractura de
secundă emoțională când aplauzi
cu tasarea mormântului tău
anorganic labil.