Marele ecran


41


Când plouă cei mai deștepți au glugă,
cei mai proști au plase în cap. Ploaia
e un lanț de bicicletă un rozariu.
O cutumă.
A ieși în piață la proteste e un nou
alfabet, e o orezărie indusă
dar așa manie lângă manie
formulează o carne de tun care naște
o altă carne de tun.

Perspectivele nu sunt cele mai bune.
Presa din România a luat-o rău pe
ulei. Trebuie să citești în patru locuri despre
un subiect să faci media aritmetică și
apoi să crezi sau să nu crezi. Gazeta matematică
o spune mai pe față.
Lanțurile umane se înnegresc prin purtarea
la gât și se fac noapte. Vor pica mulți
logaritmi pe umbrele. Voma primarilor
se varsă în voma prefecților. Voma
prefecților, are și ea jocurile și licărul ei,
se varsă în voma miniștrilor,
a primului ministru.

Oboseala bicicletelor oboseala ploii.
O piață credulă.

Au îmbrăcat un Pegas vechi înainte
de Paște în blană de oaie și l-au
atârnat de o bară și au început
să-l jupoaie în lichefierea luminii.
S-au trezit cu roțile și barele însângerate.
Asta e pentru noi. Cealaltă e oala pentru
mediu. Asta pentru răcituri,
asta pentru benzile bicicliștilor.
De la Guvern încolo voma vorbește singură.
Pune pe ea o frunză de dafin și tace.

Ca un clasic.

Pegasul nu mai știe ce e.
Cu frânele apăsate se naște din oaie,
cutreierat de toți curenții lânei,
aripile îi cresc subgabarite.
Vomele subterane devin una cu ploaia.
Se declanșează în piață rumoarea tiraj.
În parc, un câine ia credit de la o bancă.
Pe rozarii pedalăm lent
având cu noi diminutivele toate
mai mult decât pe noi.


42


O formă deghizată pentru accidente
neadaptarea vitezei la condițiile de drum,
un clișeu cultural și mici străfulgerări
de statistică rece.
În mâncare iarna se poate să fi scăpat
cioburi de glob. Vara nu te gândești la
asta. Mintea ta e o codobatură în călduri.
Merită tot ce le faci.
În loc de pancarte în stradă se
iese în băț cu ficatul bolnav. Cu
rinichiul netransplatat. Cu splina
care oriunde ai fugi te urmează ca Antigona.
Cu inima în băț.
Și apoi ne dansăm inima în picioare
zile întregi. Politicienii n-or să
schimbe nimic.
Doar șlefuim granitul până
când îl vedem rozarii până când
piatra de la rinichi nu va fi
o bordură din afacerea cuiva,

până când televizoarele nu vor filma
prospecte ale medicinei generale
judecând pentru ce trebuie ieșit
în piață și pentru ce nu,

până când
va fi eu în perfuzii
eu am făcut eu trag consecințele
și se va sparge gardul de
infinitiv lung Expresso,
până când
puterea din vârful semnăturii
va fi ca puterea din vârful
penisului ai, ai! N-ai, n-ai!
și de acolo vor decurge urmările
caracterul.
Dar unii prin semnătura își ejaculează
cataracta, cearcănele. Văd ce și
cum, ce se mai poate. Văd blide
pline în locul în care s-a pus cineva
în genunchi.
Atinge realitatea. Când ești proiectat
prin parbriz ești un film.


43


Prostia băgată în cap. De stat.
Prostia băgată în cap. De sondaje.
Prostia băgată în cap. De biserică.
Lasă că și coada la moaște e numai
bună s-o tragi pe nas.
Cu o nară copilul pur își trage
mucii. Pe cealaltă îi intră coada
la moaște toxina mântuirii fără de
merit halvița în care bombănim după
stafide
și ele rămân bulele
de benzi desenate în care
lungim cu apă caldă diezi
că de fapt nimic
că de fapt suspiciunea
că de drept neșansa
suficient de mârșav
intră în noi ia loc la masă cere
un pahar de apă se privește în ea
și se fardează pentru proteste.
Iese lume bună.
Asociația viitorilor deținuți politici.

În ochiul mașinii de spălat blugi
rotindu-se înțeleg. Blugi rotindu-se
cu un făt în buzunare
ca să grăbească soarele și viitorul
și în fiecare buclă de detergent
e un text și un amvon și un mic
sufleor de mână
cât să semnezi
ca să pună el diacriticele.
La muzeul Brâncuși era scris Brancusi
și a pus cineva diacriticele cu o
cariocă
un mare român
evaporat ca spirtul,
tras în nări și dus
mai departe
să întâlnească moaștele.


44

Și numai când te-or vedea așa
cum treci tu cu un troller peste câmpie
ca peste proprietatea privată
vor visa un om care trimite citații
ca să te deconstruiești un aristocrat.
O arde cu sânge albastru,
sânge de blug,
cracu’ drept
și care trece prin piață numai să facă
poze. Câteva sute de cadre cu care
a îngreunat aparatul lipite apoi pe
pereții camerei sale îl vor face să
creadă că piața e el. Că zeci
de reporteri de teren au băgat
microfoanele în găurile de cașcaval
și Jerry n-a mai putut să respire.
Dar câmpul sub tine nu protestează.
El e numai suportul miilor de
mutații. Roțile nu se înțeleg cu
pământul, sunt de fibră de sticlă.
Cineva din ele ca un detector de metale
citește lingura rece pe care
în fundalul pământului o vei găsi,
perfect plată
ca să poată fi în ea proteste
ca să aducă taburi și răcoare de
ceafă.
Ca să sughită în numele a câți?
Și poate omul nostru pe asta se baza.
Acum bea supă alfabet cu paiul
și când o înghite literele alea
se grupează de îl înjură.
Și așa cum treci tu ca un troller peste
câmpie plin cu pământ încerci
mereu să o iei de la capăt
prin apăsare.


45

Ieșim dintr-o intersecție aproape latinizați
dar plini de obiceiuri anoste.
O să ținem protestele de acum individual,
fiecare în splină, fiecare cu
splina sa ca într-o piață
ce doare de fugă.
Vom da bipuri mentale și lor le
vom intercala pulsul. Cuvântul tău
nu contează. Părerea ta nu contează,
asta ne spune mâncarea construită în
jurul scuipatului lor, asta ne
spune mâncarea de serie, mâncarea
cu vis de steril mâncarea refrigerată
mâncare de ocupație, stalinismul
de blând.
Cum ar fi un morman de spline
în fața guvernului?
Cum am fi un morman de spline
în fața guvernului, toate cu fața spre vest?
Acolo unde se duc conturile.
Acolo unde contează.

Au excavat cu sistola morții la
Roșia Montană, unii necopți,
neperpeliți bine în matrioșka din
toate părțile.
Le-au plătit cavouri la sufertaș,
în iia țăranului amărât fir roșu
a scurs semaforul.

O rețea de bipuri în gând de rășină
nervoasă nu e destul nu e candel. Pereții sunt
subțiri pot fi puși unii peste alții
împăturiți și așezați în portofel.
Se poate asta și cu Marele Zid Chinezesc?
Se poate asta și cu orezul timid al
generozității? Tolerăm în perfuzia
noastră ca să nu moară ori un pește de
acvariu ori un haiku.
Richter a devenit singurul optimist
cu privire la noi.



46


Negociabil e singurul cuvânt de
blândețe. Firmele luminoase haotizează
coc o gutuie pusă în mijlocul
lor
la fel cum și oul înconjurat
de camere de filmat fierbe singur
și ce iese din el e hlamidă.
Vârful Omul. Vârful Moldoveanu.
Șomajul. Se întâlnesc la un șotron
în digestia noastră luminoscentă.
Te duci la un ziar - ăia te iau la
ciocane.
Te duci la prefect – ăia te iau la
ciocane. Pluralul autorității
e Steinway & Sons.

Îți mai rămâne praful pe care îl
secretă cotul să-l iei făină
și să te cari.
Electorale și mâinile astea. Au învățat
ceva cartilagiile. Meritocrație. Alpinism.
Dar puse pe piept ce culoare politică au?
Usturoiul în lanțuri care e presa
are oxizi. ORL e OZN-ul cel mai
fertil. Curenții zvonisticii se tratează
cu presa.
În vârful piramidei stă
curios și birocrat indicele de toleranță.
Linia palmei unor moaște e o coadă
la alte moaște. Lumina e, undeva,
o moldoveancă pe drum.


47


O vezi peste tot. O vezi în farfurie.
O vezi și în vitrinele magazinelor. E
aciditatea noastră a ta a mea
de pepsi întors sau pilda fiului
risipitor ca să mai ceară.
Pe caldarâm alunecă fosforul ochilor,
alunecă stronțiul alunecă dialectele,
simțurile se scurg. Expiră la fiecare
minut una din cele trei lozinci
tatuate pe piele
înseamnă altceva:
mai degrabă că pielea îmbătrânește că
modifică grafia și, nu-i așa?, faptul
că acest poem e scris cu un pix ieftin
a deformat grafia. Nu mai e ca în
școală când scriam cu stiloul și
când mă întrebam dacă cerneala trasă
are os,
altfel cum poate sta în picioare?
Aciditățile toate stenografiate și puse
într-o antologie a ulcerelor acoperite
cu mortar călduț tencuite în stil bauhaus
sau tudor sau brâncovenesc
devin din ce în ce mai mult
natură focoasă
căci zeii nu se conectează la niciun
calorifer și ce poate regia să trimită
pe țeavă e un fular lung alb care
trece pe la toată lumea prin țevi și
centrale prin cupru oxidat și căprui
eficient.
Se scămoșează teribil de lume.


48


Grave și tot mai grave
lucruri
se înnădesc. Ne ține în viață acest
absolucid ciuperca degetelor de la
picioare pe care o culegi mergând
la nesfârșit și ajungi în fundul
minții cu coșurile pline.
Ce fericire ce ciulama realitatea
e prima instituție cu serverele ninse
astfel încât printre lumini lungi
ca oasele de pește printre
sfinți radioactivi și lacuri de cianură
vom întinde un șezlong elegiac
vom scoate o găletușă de citostatice
într-un picnic în fața converșilor
legați cu șireturile la spate
cu tălpile tocite de multinaționale
de împărțirea pliantelor
de call center-uri pline de icre
de ton ocupat.
Ne vom întinde în ecorșeu și vom
lăsa un soare disperat să ne culeagă
cu vârfurile picamerelor
și să depună mierea unde umbra
noastră are o sucursală în noi.


49

Pe paturi tridimensionale pe paturi de
sponsorizări cândva ne vom uploada în cer
iar forma va rămâne în piața.
Câtăva vreme or să protesteze
forma de sonată forma de sonet
apoi se vor prăbuși în carne cu tot cu
doleanțe cu tot cu lozinci
și un fel de paradis ischemic va
cotrobăi printre viruși care anume
are butonul detonator dat cu
pudră și creme iubit în liniște,
în deriziunea unei lumi
cu noroaie de lapte praf
luat pe roțile căruțelor
și dus direct acolo unde îi e locul.
Ce așteptăm noi de la lume e o decență
o pâslă o manipulare mai puțin,
o fericire mai mult. Simți cum în
aceste momente pantofii tăi cu toc
scad un etaj două?
Dacă ar avea ferestre s-ar sparge.
În interiorul cataligelor e mină
care nu spune nimic, se ridică
și ea să nu atingă
zona de alb morțiu.
Nu se văd tușele, nu se văd liniile,
e o mirungere aproape în dodii. Tot
ce croim croim pe saci menajeri,
îi tragem pe noi și plecăm care-ncotro
spre o reciclare mai de Dorobanți,
spre o timiditate în henna. În e, na!
50


ÃŽn umbra soarelui fuge tot filigranul
din bani și se adună-n rinichi
ca în lună: pot să mă-ntorc luminos
din el ca știu-eu-cine?
Poți să zapezi piață după piață, să
aduni un morman de telecomenzi,
să le dai foc sau frișcă sub leșin,
poți să bați monedă de oțet
în apa istoric deasă:
o castă de pixeli și o piață plină de
dans.
Orașele de mâna a treia dansează
în iPhone-unul unui tip care
reprezintă cum reprezintă șampania
o alocuțiune de interior un antet
mic între craniu și păr,
o baie de stimuli caldă
cu săruri potrivite
și tristețea inconștienței că totul de
fapt merge mai departe de tine și
tot ce vorbești tu e un cod și e codul
de bare iar cei ce-ncasează nu pricep
ei știu Draculahagiceaușescu
și niciun vers fundamental
și nicio pâine cu unt
și nu verdele nucilor cu care te
murdăreai pe mâini și care nu trecea
decât la învierea morților

în șmirghelul de apoi.


51


Uneori o tăcere în grup e un
sex instituțional, e orgie de alt,
o tufă de măceș crescută prin
roata de car a @-ului anesteziază
spectrul: mesaje no-reply.
Faci multă dulceață, o fierbi în oale
mari de cantină, o amesteci cu ceva
vertical, să zicem Academia Română,
și înșiri borcanele în răcire,
de-a lungul autostrăzii pe care vomiți
și pe care o vor trasa broaștele
înghițite
te-au umilit
te-au avut sub papuc, dar
i-ai gâdilat în talpă cu rimelul
pământului ai sughițat de plăcere,
firele electrice ieșite din bombeu
duceau la curentarea icoanei.
La masa de alături se țin intrările,
dincoace dosarele cu ieșiri
contabilitatea
ce arhivă poate avea
un cui care a trecut prin lemn
dulce decât că ascultă de o telecomandă
chiar și când crezul e cel care
l-a bătut în zid
și un tablou electric
continuu a lăcrimat?



52

De undeva de departe vine un aer călare
(câtă călare!) și tot ce aduce bun sunt
schijele a 200 de pagini care se deschid
brusc pe un laptop și devin hrană
socială.
Un cartof singur se răcește
în farfurie, aburul își salută desprinderea
de pământ. N-ar fi fost rău să
ne fi născut și noi artificii
să avem o utilitate redusă și
odată ajunși pe blancul zăpezii
să tragem linii sub care să
fie total o comă cât realitatea
de resuscitat între blocuri.
S-a terminat o generație în momentul
în care au pus interfoane nu mai
spargem semințe pe scări nu mai
vorbim, de fapt ele erau codul
mai mult decât ce ne spuneam
indirect uleiul acelor semințe care
ni se scurgea în creiere, ulei de frână
ca să lase totul domol,
ridica dirijabile
lăsa jos săculeții cu nisip ca să acopere
cojile chiștoacele vecinii care ne
alungau în rondourile lor de linie dreaptă
mergeau spre eu ning
tu ningi
el ninge
și puritatea apei osifica.


53

Toate acestea nu vor mai fi. La
capătul fiecărei povești va fi botniță
și câteva lacuri carbogazoase
și un copil înotând în flegma sa
verde iubindu-și bunicii părinții iubind
o societate care i-a făcut benzi
pentru biciclete și în linia palmei
făcând pluta
făcând nefăcute
participând cu trupul său
la purificarea benzinei
și peste două generații chiar la
canonizarea ei în rântașuri
ale nefericirii ale xeroxurilor
înmulțite peste noapte și care
îndoaie tonerul cu pământ,
cu piatră scrâșnită la rinichi,
cu fuga în legături,
în ce nu obții prin propria forță.

Turnând din prize curent de pahare,
uneori în amonte alteori în aval,
ieșind cu cămășile perfect călcate nu
reții atenția decât ochilor artificiali.
Japonezii te pot iubi prin blițuri
dar uneori e bine să simți sprâncenele
deasupra obiectivului, capricioase
și luminii greoaie cum îi
atârnă coaiele-n drum
pline de scrabble de probabilități.


54

Revolta noastră atinge colț alb,
atinge cablurile de electricitate
eczema umană.
Am văzut un balon cu heliu ridicat
și pierdut într-o gară. La un cutremur
numai el ar supraviețui e deja sus
mai sus ca politica un aer nobil în orice
caz pierdutul unui copil slujba
whatever
limita de la care
ți se dau la serviciu bonuri de masă
ca un masaj la omoplați,
se va ști ce cumperi.
Maturizarea forțată am început să
o simt când a început să mă doară
stomacul și nici ulcer nici o eclipsă
nu mi-au găsit, era ca și cum
duceam acolo o noptieră
și ea se mișca la umblat,
zgârâia cu colțurile ei de
bun public opiul virajelor
al frânelor cu ascendent
țara de mânz.

În general la poartă se scot saltele grele
(bunuri de aruncat) chiar înainte
de ploaie. Ca să le ude, ca să le îmbibe,
ca angajații municipali să care ploaia
să ducă mici norișori la gunoi
și care de frica împlinirii în trup
să hălăduiască pe pământ
între șliț și avanscenă,
în porțiunea totdeauna must have
când nu ridici niciodată capacul

©
♀
când nor peste nor
pune virgulă-n splină.


55


Și un cerșetor cu un card
Aceasta e un cont cu târcoale.
Dați-mi!
numai că ar sta totul în picioare
dacă nu s-ar scoroji pereții interior
și ar cădea ca virament. O tencuială
pliată un fond de ten copt și
presărate în stradă nu schimbă
decât limbuția: praful închide
gurile, o tuse, sentimentul
nici să inspiri, nici să expiri
ci să parchezi în blocaj
și să te muți acolo cu toată familia
să aduni mobilele cu o furgonetă
Feng Shui
& ce mai trebuie.
Colțar dulap bibliotecă
și o trecere de pietoni tatuată pe
piele la care să nu fie roșu
nicicând decât când vor să ți-o
scoată apăsând pielea

cu obiecte casnice dure
care în secolul trecut ar fi însemnat
blândețe și kinestezie.
A fost să fim la o masă
și nu puteau să ne rupă capul
și nu puteam să vorbim
ordonând încet literele din
supă făcând apoi corecturile
de rigoare am înghițit
neștiind ce. Am pus fiecare
urechea pe burta celuilalt


56


să auzim ce se naște. Dar nu
a fost suficient. Am fost niște
triÈ™ti penibili ♂ gravizi
cu bunul public necesar.
Dar în momentul în care,
în urma digestiei așteptam ivirea,
eram deja în piețe,
mesajul s-a înțeles nutritiv,
am aruncat manifeste în noi
din supă (petele de ulei, Mircea Dinescu)
și ne-am trezit de artificii
interioare ca un toreador
în Nocturnele lui Chopin.
Aici unde toți își asumă
nespunând concret ce înseamnă
asta, caria sapă cu 16% în dinte,
mâncarea e-ntinsă pe platouri
de șpan.
Și de pe un cal rotativ poți coborî
pe oricare parte, mai cu seamă
în el
să participi și tu la blândețea
viitorului salam: să mângâie
pe interior clasele sociale,
să le echilibreze.
E tot ce vrei aici. Dinții unui pieptene
nou au povestit despre exercițiile de
simulare ale economiei. Fiecare dinte
este de aur
Eu sunt de părere
Eu aș spune că
După mine etc.
Măduva spinării limfa sângele
lacrimile reumatismul urina pieptănate
toate frumos se opresc când în
miezul carnagiului un camion de frig
simte un dinte.

« O, cum omul a devenit concret.»



57


Norișor peste criterii și o apă
străvezie vaca domnului suind pe
zidurile de piele bocnă.
Mușcătura fermentează în salivă
de animal, se murează, se pune-n
borcane pentru când nu e mușcătură.
E toamnă și trec prin fabula
cărnii noastre care se descompune
mecanici auto murdari de ulei.
Auto. Mecanici. E o irizare prin
venele noastre albastre prin salopetele
lor.
O maseuză ar trebui o maseuză
pentru plușul din minți pentru perna
scaunului electric pentru munți și
pentru guma de mestecat înainte să
o punem în gură.
O maseuză pentru pâine și pentru
aer pentru schimonosirea feței în circ
pentru scrisorile aruncate. O maseuză
pentru îmbătrânirea ființei pentru
micirea stomacului pentru un far
o maseuză, zic, să-mpingă
pasta în pix
pe un plan înclinat, să țină
de șase și ea duminica.
Cu vaca domnului suită pe
coapse o maseuză, zic, să întindă bine
aluatul de aer din obiectiv plasma,
să păstrăze totul pastă ca
și când am fi pregătiți gata gata


58


mereu să umplem cu silicon
spațiile pe unde mai intră
câtva om,
gurile de metrou, tot, găurile de
cuie de unde au fost smulse
icoanele din shambala desktopurile
cu topping de ochi explodat
deasupra fericirii deasupra dorinței
deasupra credinței și milei
cu raze curate de lume,
cu raze bisecte și rare
și lungi ca mesele de pomeni
unde fiertură de găină
caldă așteaptă pe mese,
pârjolită insistent în toiul
unei afaceri cu pumnul
de, viitoare pline de ea,
pernele de dormit
exact cât să se poată
stabili o relație, exact cât să fim
eseiști de ziua a șaptea în
fericirea noastră blocată
în mântuirea noastră de videoproiector
când se vede în raze și praful din
sală când el trăiește odată cu noi
din aceeași supă populară plină
de camerele care ne filmează din farfurii
tot pentru noi ca să ne fie bine.
Ca să n-o facă alții prin iureș
relativ de silicon


59

când impermeabil și fix
sufocată în lumea ei cadența noastră
de purpură va fi încetat
deasupra unui pod pentru nori.

Am văzut oameni iubindu-se
până la monstruozitate. Până la cicluri
până la ecorșeu. Am văzut oameni
spoliind scalpând de iubire. Întrând
câte doi în coit de metrou având bani
de o singură cartelă magnetică.
Am văzut oameni fericiți la ei în
testamente și care niciodată n-au călcat
unde nu și cu dinții au ros
guma de mestecat, se pot verifica
pașii. Că n-or să-l dezgroape acum
pe Fred Astaire. Oameni care
de iubire s-au logodit băgându-și
degetele în fundul celuilalt

inel
Δ
anus înel

și coborând aproape votiv învierea
un ochi înghițit din greșeală din
punga cu popcorn a celuilalt pe
carele bionic slujitu-l-ai în
noaptea minții tale. O labă.
Și toată această realitate ca un
diapazon tatuat pe piele și jupuit
în piață în văzul tuturor cu o
cursivitate aproape frenetică și
o religiozitate aproape de speriat.
Pură.


60


Asemeni celor mai mari friguri.
Asemeni celui mai mare tremurat
când inelele nu se mai termină și
iubirea nu se mai termină și
oamenii veniți la starea civilă
au înghețat și se servește lichid
de frână din degetare

arătătorul/inelarul

probabil că asta e toată urma pe care
o vom lăsa pe asfalt după nopțile
noastre de grea aritmie când
se umblă în creierul gol
și e o petrecere în pijamale
cu toți cazații din fiecare lob
și la un moment dat cineva se ridică,
înjură se-ncoronează cu propriul lui
ulcer și-o varsă pe ușă
umplem prezervative cu căcat
și le detonăm la guvern

(Te bagi?)

Vomăm. Mai umplem.
Iar vomăm.
Cu lacrimi în ochi. Esopic sincere.
Pentru țară.
În vârful fiecăruia se va fi strâns
produsul intern brut.
Propaganda. De jur-împrejur
privit va ajunge net.
Vom împânzi rețeaua
într-un dans doar al nostru
(două degete la nas)
perfect vegetali.









Paris, octombrie-noiembrie 2013