De câte vieți sunt parcă în neștire,
Eu le-am uitat și numărul și gustul,
Treceai tăcută-n vis pe lângă mine,
Umplând de stele cerul și pământul.

Și-n fiece apus râdeam cu moartea,
Căci coasa ei se-nduioșa de mine,
Citea plângând, înlăcrimată, cartea,
Și versul meu îndrăgostit de tine.

Și-așa mi se plângea de sărăcie,
Că eu grăbit de dor plăteam cositul
Dar te iubeam, crezand în profeție
Ii dam apoi din părul meu argintul.

Născut mereu la sânul altei mame
ÃŽn lumea mea de visuri clandestine,
Mereu târâș scriind aceleași drame,
Căzând, mă ridicam etern spre tine.

Același drum m-așteaptă la răscruce,
Aceeași mamă și aceleași lacrimi,
Și stau o noapte răstignit pe cruce,
ÃŽn locul Lui, prea obosit de patimi.

E răsăritul meu, iubire și sunt demn
De sfântul drum pân-am ajuns la tine,
Căci te-am iubit pe crucea Lui de lemn.
Așa cum mă iubești doar tu pe mine.