Spinii sunt singuri pe deal și triști.
Lângă cimitire și cruci, dorul meu de cineva anume.
Urc spre abis cu mâinile ridicate sus, cu boala mea obstructivă
ireversibilă, caut flori, caut acel cântec de flaut
pe care îl fredonau elfii în copilărie,
flori pe care uneori bunelul ni le aducea în pălărie
ca să fie frumos în casă.

Inima îmi bate tare.
Vântul, ca un weezing în piept,
trece printre ștachetele de gard,
până la spatele meu, care îl oprește.

E soare aici,
în acest spațiu
al durerii.

În vârf de deal,
un schelet de care sunt agățați clopoței
și imensitatea tuturor lucrurilor, care mă îngenunchează.
Dar lipsește ceva, rochia mea veche de mireasă
și cel la care nu mai știu să mă-ntorc.