Un arc se-ntinde cât un cer
ce dorește să cadă din el stele,

luna rece seceră și ea lumina
flămândă ca o insulă naufragiată
într-un pustiu de apă.

În trupul tău o noapte ascunsă
împarte întunericul și-l aruncă afară,
de se crestează pielea pe margini
și-mi intră sub ea atingeri subțiri,

mai departe dospește răbdarea,
se încheagă-n tăcere plăcerea
rostirii unor cuvinte dorite.

Mă ia în stăpânire gândul
ce nu mă lasă-n răsfățul barbar,
îmi suflă prin oase cu vântul
un cântec de miere ce se va sfârși,

apoi cineva trage zăvorul.