Stau în fața ta ca Isac în fața lui Avraam,
cu o carte în mâini și din când în când privesc pe fereastră.
Parcă un înger cu salopetă albă zidește o scară. Și taie, măsoară și taie inima mea, veselindu-se în Domnul, cu țigara după ureche.

În puține cuvinte îți povestesc ce se întâmplă afară și cum mai e lumea. Pentru că insiști în detalii îți spun, ca și ieri, că e așa cum o știi, așa și pe dincolo.
Mă aplec peste noi după cana cu apă, cu grijă, să nu te ating niciodată. Îngerul o soarbe cu sete și îmi cere un foc, cu țigara pe limbă.

Îl privesc cum dispare în fum, odată cu scara și îi vorbesc, deodată, cu un potop de cuvinte, pe care le țin în mine cu anii.

- Cu cine vorbești? mă vei fi întrebat tu, atotsilitoare.
- Cu nimeni, iți voi fi răspuns eu, fără pricină râzând.

Curând mă vei fi chemat afară, să aducem lemne de foc și un miel alb înghețat de frig pentru cină. Dau pagina și simt foșnetul aripilor îngerești trecând ca o vâlvătaie pe vârful degetelor ușor înnegrite.

Cu Dumnezeu-înainte, grăbit,
am început să urcăm drumul
care nu se sfârșește
care nu se va fi sfârșit
nici astăzi, nici mâine.