și totuși ne ține împreună
această durere difuză ca o hipnoză și chiar de-am vrea
să părem tragici
nu ne iese cel mult devenim
grotești
plictisiți
plictisitori
eroii secunzi ai unor semiacte de sertar
suntem mici mici de tot trecem prin urechile acului
ce victorie să ne strecurăm prin spațiile goale ale celuilalt
profitând de momentul de neatenție de o slăbiciune?!
fiecare dimineață vine cu zidurile proprii
îmbătrânim à la minute fără certificate de garanție
animalul fricos a găsit în noi habitatul perfect nu încercăm
să-l momim în exterior
îl hrănim conștiincioși zilnic îi schimbăm așternutul
încuiați pe dinăuntru
cu auzurile înfundate trasăm paralele
la capăt o banală curiozitate:
ce ne doare
de fapt?!