albastrul era mult prea albastru
nu-l puteai privi decât prin ochelari de protecție
diminețile veneau mult prea devreme cum și
înserările lăsau urme în piele asemenea
mușcăturilor de lilieci frustrați de levitație
întâmplările se întâmplau abrupt
auzeai spărgându-se câte-un geam
schimbându-se câte-o culoare
incizii letale erau cuvintele
ele ne făceau îngeri mai apoi ne coborau
așteptările săpau veșnicii în noi se mutau alții
construiau ferestre case cu scări până la norul în care
lebedele zăpezii își ciuguleau tandru puii
mai târziu
mâna ta desena litere mă compunea „de atunci înainte”...
simțeam focul înțepătura sentimentului angoasa de la cotitură
a venit mai apoi
un fel de moarte
inima s-a făcut pasăre și s-a strecurat...