Mama stă mereu cu pământul ei
îl cuprinde în mâini îl fărâmițează
să-i simtă sunetul absolut
și sufletul
înfige în el sâmburi dulci
așteptându-mă

să nu-i mai lase pieirii nimic
așa s-a pus deasupra cerul

însă mama pricepe primăvara cumva eronat
zice cum trece prin ea ca o ființă tot mai firavă
iar eu m-am răcit
pui aruncat
mult prea îndepărtat de cuib...

vorbeste însă senin prea senin despre moarte
uneori ca despre o divă ajunsă aproape
de bujorii ei cu vârfuri roșii
din grădina casei

nedumerită încerc să rezist
s-o-ntreb de pământul din mâini
și mâine