Învăț să pășesc
înspre mine
tot mai greu, ca și când
din tot ce mă învățau
cândva părinții copaci
a rămas doar poza,
cu ei doi cenușii și uscați,
lipiți pe un decor albastru de carton.

Pășesc greu,
peste un nor de praf
de pe cel din urmă drum
și peste față mă izbesc
ca un foc
pletele vântului despletit.
Plec de azi,
din poza veche în care stăm îmbrățișați
și te las trist,
și înfrigurat,
și cu o inimă lipsă.

Cuvintele cad atât de greu
între noi,
ca merele coapte
și se lovesc de suflete,
lăsând în urma lor
găuri adânci în care să pot
îngropa azi scrisorile tale.

Îmi lipsește o lacrimă
din gând.
Fără să știu că ți-am prins-o
ție de inimă,
o dau dispărută,
oferind găsitorului
inima mea, fără lacrimi.