Am o tiripleașcă, dar nu-i dau drumul pe stradă.
Câinoasă cum e, dacă, întâmplător, te va găsi,
îți va scutura tot praful de pe amintiri.
Și ce va rămâne? Și ce-o să rămână
după ce tot praful, elevat, va merge spre stele?
Nimic nu există neacoperit de iluzii.
Pleci cu o barcă spre celălalt mal,
dar malul nu mai e nicăieri.
Probabil e ascuns de teama tiripleștii,
să nu-i tot bată șaua până se face primăvară
și înmuguresc rănile pământului.
Cine să mai priceapă?!
Nici măcar pietrele cu surâs cenușiu.
Doar tiripleașca poate știe,
când bate covorul cuvintelor, pe o parte, pe alta,
iar cuvintele, în loc să fie luminate,
strănută de mama focului.
Uite, de-aia nu-i dau eu drumul afară!
Cine știe?! Câinoasă cum este,
va găsi vreun poem întâmplător
și-l va scutura de iluzii
până nu va rămâne nimic.