o închisoare fragilă și frumoasă
această casă. clopoțeii sună
când bate vantul. frigul a înghețat
cearșafurile albe de pe sârme. la televizor
doi patinatori grațioși execută mișcări acrobate.
dar unde suntem noi aici?
pășim pe covoarele moi ca printr-o zăpadă acidă
seara cu inductoare de somn adormim îmbrățișați ca două stele apropiate
devorându-și una alteia sângele.

și din această hemoragie se naște dragostea noastră.

frigul rămâne singura noastră casă.
începe cândva și nu se termină
decât atunci când suflăm în
palme cu putere.
palmele noastre ne ajută tot timpul să urcăm
peste oraÈ™
peste vitrinele sclipitoare / peste hoardele de lupi albi.

ei ne trag săniile printre stele și alte o mie și una de luni.
fără frică,
ceva ce seamănă cu dragostea sau căldura ne ține în viață.

iar când o să cădem, o să privim îmbrăcați în hainele noastre calde
de pe scaunele roșii, mai departe sfârșitul fără happy-end dar tandru
al filmului.
un fel de gheață subțire care se deface încet deasupra apei,
un ecran alb pe care suntem incapabili să ne mișcăm.