verdele ierbii și albastrul senin se întrec
într-un galop spre orizontul fără strălucire
primul care ajunge sunt eu în nebunia mea fără spații
și cerul cade în poalele verdelui
pe boltă rămâne scheletul văzduhului
loc al singurătății pentru cer și pământ nou
pentru iarbă, flori și lumină
pentru aștrii pe care-i vom boteza cum vrem noi